ABSOLVENŢII NOŞTRI - POVEŞTI DE SUCCES

Teodor LUCHIAN

Nu pot să mint. Până undeva pe la mijlocul facultăţii nu mi-am dorit să ajung inginer electronist şi să profesez în domeniul electronicii. ştiţi acei copii care de mici sunt atraşi de tranzistoare, amplificatoare audio, PIC-uri şi limbaje de programare precum assembly? Acei copii care la 5 ani repară primul radio? Aceia care la 12 ani proiectează diverse dispozitive electronice la clubul copiilor? Eu eram fix opusul. Undeva pe la vreo 3 ani am tăiat conectorul unui încărcător de la o consolă de bazar si am înfăşurat firele în jurul unui bec. Evident, nu s-a aprins nimic. Nici becul, nici pasiunea mea incredibilă pentru electronică.

Mulţi ani mai târziu, la liceu, am ales mate-info (intensiv info)... "pentru că e de viitor". Fiind vorba de fostul liceu pedagogic din oraş, ai mei au crezut că voi ajunge cândva profesor. Din nou, nicio legătură cu electronica (cel puţin nu în mintea mea din acel moment). Cel mai mult în cei patru ani mi-a plăcut partea de algoritmică. Repet, algoritmică, nu stat ore în şir şi scris mii de linii de cod. Logic ar fi fost ca după liceu să merg la Iaşi, la Facultatea de Informatică. Imi plăcea, era "de viitor", profa de info mă încuraja să o iau în acea direcţie, totul părea deja aranjat. Dar eu nu, m-am găsit mare patriot şi am vrut armată. Armata nu m-a vrut. Atunci am zis să nu pierd un an, să mă înscriu acasă, în Suceava, la o facultate (oricare, că tot o diplomă oi primi dacă o fi să o termin). Aşa m-am inscris la FIESC, la Electronică Aplicată (Inginerie Electronică şi Telecomunicaţii părea să fie ceva apropiat de ceea ce voiam de la armată). Planul era ca în următoarea primăvară să-mi depun din nou dosar la Academia Militară. încet, încet am uitat de Informatica de la Iaşi şi de Academia de la Sibiu şi am început să analizez locaţiile unde aş putea vinde ziare prin Suceava. Anul I de facultate a fost plin de teorie, nimic palpitant pentru mine, prima restanţă a venit odată cu primul examen. Fraier, ascultam ce spuneau alţii ("la proful ala nu treci orice ai face", "aia oricum nu-ţi trebuie nicăieri"). Acei "alţii" care nu te cunosc, nu-i interesează soarta ta, dar se pricep de minune la aruncat cu pacheţele urât mirositoare către cei care chiar vor să te ajute şi îţi vor binele. În al doilea an am început să cunosc mai bine oamenii. Am zis că am început, nu că am ajuns expert.

Partea mai faină e că a început să mi se pară interesantă electronica. Apoi am văzut cum colegii de ani mai mari merg la Electro-Mobility, concursul organizat de Continental Automotive Iaşi. Am mers şi eu ... ca spectator, şi am avut impresia că văd nave spaţiale. "Când am să fac şi eu aşa ceva?". Răspunsul la acea întrebare a venit la puţin timp, când la începutul anului III, împreună cu alţi 3 colegi de la Electronică Aplicată ne-am ambiţionat şi ne-am înscris la acelaşi concurs. Nu construisem nimic niciodată, nu aveam niciun softist în echipă şi abia dacă reuşeam să scriem 3 linii de cod in Arduino pentru un blinky. Rezultatul? Locul 5 când aproape nimeni nu ne dădea nicio şansă. Tot în anul III, în cadrul laboratorului de TCRME (Tehnici CAD în Realizarea Modulelor Electronice) l-am văzut pe profesorul de la laborator cum "trăgea linii" în jurul unui microprocesor. Pe loc, am rămas fascinat. Pentru prima dată, m-am imaginat făcând acelaşi lucru. Pasul următor a fost înscrierea la TIE (Tehnici de Interconectare în Electronică). După câteva luni în care m-am pregătit alături de alţi colegi (din acelaşi an cu mine sau mai mari) şi am încercat să acaparez cât mai multe informaţii legate de layout a venit momentul când s-a decis cine merge la concurs. Nu mică mi-a fost bucuria când am văzut că punctajul obţinut la concursul local m-a trimis pe locul 3, ultimul care mergea mai departe. Apoi a venit concursul (ţinut de Politehnica din Timişoara în acel an - 2014) unde am experimentat emoţii cum nu am crezut până atunci că există. În ciuda faptului că am făcut o tonă de greşeli în timpul concursului, am terminat pe locul 5 dintr-un total de 39 de concurenţi. Evident, nu eram mulţumit...eram tot al treilea dintre concurenţii de la USV (ceilalţi doi erau pe locurile 1 şi 3). Dar apoi a venit confirmarea de la unul dintre acei profesori în care acei "alţii" aruncă chestii: "E bine! Locul 5 în primul an în care participi...e bine!". Dacă la cele două concursuri din anul III am mers "ca să nu mă fac de râs", experienţa câştigată mi-a dat încredere şi m-a super-motivat. Am început anul IV cu un concurs "de încălzire", anume Robochallenge la Bucureşti. Nu am avut nicio şansă. Cei de acolo aveau reducţii făcute la comandă (400 de euro), iar noi aveam una cumpărată de pe tme.ro (40 de lei). Dar am crezut în noi şi am încercat. N-am primit niciun premiu, dar am câştigat experienţă şi am prins mai mult curaj pentru ceea ce urma să vină. În anul IV m-am înscris la Electro-Mobility (în cadrul aceleiaşi echipe) şi am pornit din start cu ideea de a face istorie. Un pic am şi reuşit. Chiar dacă nu am obţinut un loc mai bun decât în anul precedent, numele echipei (ARO Evolution) a fost pe buzele multor concurenţi, organizatori şi spectatori. A urmat TIE, care a fost încă de la început principalul obiectiv al anului. Îmi doream să fac layout după licenţă, iar o prestanţă bună la acest concurs m-ar fi avantajat la viitoarele interviuri. Atât pregătirea dinainte de concurs, cât şi competiţia în sine au fost total diferite faţă de cele din anul precedent. Dacă în 2014 eram mezinul care nu trebuia să o dea în bară, în 2015 am simţit o presiune mult mai mare. Acum trebuia să fiu motorul echipei, să-i sprijin pe ceilalţi doi concurenţi de la USV (care nu mai participaseră în anii trecuţi) şi să obţin un loc mai bun. Chiar dacă simţeam că multe dintre acţiuni îmi iau mai mult timp decât în trecut, profesorul îndrumător îmi tot repeta că va fi bine. şi avea dreptate. Chiar dacă dura poate un pic mai mult să fac ceva, de data asta eram mai precis, eliminasem haoticul şi inutilul din algoritmul meu. Rezultatul? Locul I şi toate păreau să se aşeze pe o traiectorie propice. Au urmat realizarea şi prezentarea lucrării de licenţă unde nu am avut probleme.

Legat de interviuri, nu s-a înroşit linia telefonului imediat după TIE. Însă, deşi nu aveam nevoie, încet, încet a început să sune telefonul. De ce spun că nu aveam nevoie? Pentru că îmi doream să mă angajez la Continental Automotive Timişoara. Problema a fost atunci când au început să apară şi ofertele. Când ai o singură obţiune, te duci la firma care te doreşte, dar atunci când ai de ales devine complicat. Cel mai frică îmi era că voi renunţa la toate ofertele pe care le aveam şi apoi cei din Timişoara nu mă vor accepta. Am ascultat sfatul profesorilor şi am refuzat ofertele primite, apoi am mers la interviu la Timişoara. Am fost acceptat şi aşa s-a terminat facultatea într-un mod pe care nu mi l-am imaginat decât în ultima parte a acesteia.

Nu regret absolut deloc că nu am depus din nou dosar la Sibiu, nu regret nicio ofertă pe care am refuzat-o la finalul anului IV. Am nimerit într-o echipă văzută foarte bine la nivel mondial, fac ce îmi place şi am oameni faini în jurul meu. Din nou, nu pot sa mint. Nu-s toate perfecte. Există şi zile în care nu-mi vine să merg la serviciu. Există şi proiecte urâte şi aproape de fiecare dată apare o problemă care trebuie rezolvată. Dar îmi place. Nu mă văd făcând altceva. Într-un an şi un pic de când sunt angajat am trecut de la un studenţel pentru care layout-ul însemna 20-40 de componente şi un PCB de maxim 2 straturi făcut în 2-3 ore la un inginer care lucrează câteva săptămâni la un PCB cu până la 8 straturi şi sute sau mii de componente.

Nu aş fi ajuns aici fără sprijinul profesorilor. Bineînţeles, ca oricare alt student am vreo 3 liste de profesori: cei cu care nu mai vreau să am de-a face :), cei din categoria de mijloc şi cei care mi-au ramas aproape de inimă şi ori de câte ori mă întorc în Suceava încerc să mă întâlnesc cu ei. Unii m-au învăţat disciplina, alţii electronica. Unii m-au încurajat, alţii m-au motivat spunându-mi că am şanse foarte mici de reuşită. Lista e foarte scurtă, dar pot spune că aceşti oameni au modelat copilul de acum 5 ani în inginerul de astăzi. Nu e o listă ordonată, oamenii de pe ea au contribuit în mod egal la evoluţia mea şi nu aş putea sa-i clasez. Nu pot să le dau premii şi menţiuni. Pot doar să le mulţumesc, să-i respect în continuare şi să am grijă ca prin acest articol, toţi cei care mai aud poveşti de genul "proful x e nasol, la proful y nu treci, proful x nu te invata nimic" să privească dincolo de acele poveşti mincinoase şi să încerce să-i cunoască pe acei dascăli. Vor fi surprinşi, aşa am fost şi eu. Din nou, fără a respecta o anumită ordine, le multumesc pe această cale domnilor profesori Adrian-Ioan Petrariu, Sorin Pohoaţă, Călin-Horaţiu Ciufudean, Constantin Filote, Eugen Coca şi nu în ultimul rând, Adrian Graur.

Timişoara, 20.09.2016

[Pagina anterioară]